Ispită 


În abundența unor întrebări de dacă strecori la sigur gândul necurat,
Atingi încet, cu inocență parcă și lași un gol fierbinte ce duce spre păcat.
Trezești toți demonii culcați acum o vreme când tinerețea frământa iubire,
Clipești din ochii clari, cu gene lungi, alene, cerșind o pasiune în tăcere.

Privești flămând conturul coapselor lasciv mișcate de pe-un picior pe celălalt lejer,
Te vezi sorbind avid din zona gropilor lombare un vin ce-a străbătut perfid spatele ei;
Îi asculți pașii cum se-ndreaptă către tine și arzi de nerăbdare să ajungă,
Pășește lent pe tocuri, iar gleznele ei fine te-ndeamnă la visare îndelungă.

Ți-e dor s-o simți aproape, cum respiră și-ți răcorește arcuirea gâtului c-o sărutare,
Te ispitește cu privirea de felină și îți colindă trupul cu poftă arzătoare;
Te gustă pe-ndelete a nu știi câta oară silabisând continuu un te vreau,
Te-apucă cu dorință și te sărută iară până te pierzi cu firea și simțurile-ți stau.

Azi timpul te-a intors într-un depozit unde în șemineu focul e ca și stins.
Crezut-ai într-o fericire veșnică cu prinți și zâne, și-o viață unde dragostea-i de neatins;
Nu ai știut că fericirea nu-i câștig la loterie, e freamăt, dăruire, abandon
Armură peste suflet, de gât bijuterie,îndură neajunsuri si-al sortii ghinion.

Anunțuri

Echivoc 


Vezi tu cum faci ca inima să uite să pulseze amintirile cu noi
Și dă-i și minții un concediu de minim două luni si două săptămâni.
Mâine nici nu vom ști drumul cel drept și ne vom îndrepta spre alte căi
Și azi orice-am simți să dam uitării. Să nu facem din dragoste război!

Mă voi lăsa ademenită fără nici cea mai mică urmă de-ndoială
Căci nici necunoscutul nu pare a fi străin când stau la pieptul tău,
Îmi voi lăsa fiorii să-și dea cu subsemnatul în propria bâjbâială,
Vom năvăli suspansul și toată așteptarea probabil într-o seară și într-un pat gol.

Ne vrem fără avansuri și consecințe amestecate la-ntâmplare
Pe când ți-ascunzi cuvintele-n priviri și-mi spui că mă dorești.
Anticipezi substratul zbuciumului meu și fără să vrei ajungi să-i dai amploare,
Ucizi încet misterul și tai în carne vie distanța ce odată stătea intre noi doi.

Și azi te vreau și nu te vreau și-acționez puțin mai mult decât deloc 
Hrănind o pasiune cu goluri și valențe, bolnavă pe alocuri.
Tu nu stai locului, îmi sabotezi plăcerea de-a simți un echivoc 
Benefic nimănui. Nu pot divide lumea doar pentru amândoi..

Ce faci străine?!


Ce crezi că faci străine,
Răsari din timp apus
Cu lacrimi în privire
Și sufletul străpuns?!
Și ești crispat la față 
Ai chip desfigurat
De-o prea haină viață 
Prin lume aruncat.
Ce-ai vrea să faci străine 
Cu tot ce ți-a fost dat
Și le-ai ținut în tine?
Cu timpul, s-au stricat;
Ți-ai pus lacăt la suflet
Și gratii, tot tacâmul 
Din frică de iubire
Ai fi rămas doar unul.
Ce n-ai făcut străine 
Și timpul ți s-a scurs?
Ai disecat destine
Și trupuri la minut,
Ai stăruit ca prostul
În lumea nimănui 
Și te-ai hrănit cu visuri,
Lăsându-i locul cui?
În gândul cui adormi străine 
Și visul cui îți este pat?
Tu nu-ți dai noaptea pe oricine
Ca dimineața să dispari!
Te crezi străin, dar tu nu ești 
Când ești gravat de cicatrici
Timpul îți cântă, tu-l urmezi,
Nici nu te bucuri, nici n-ai frici.
Te crezi străin, dar doar te crezi!

Un bulgăre de humă


poetatapreferata-huma

Sursa foto: https://500px.com/photo/102391653/snowmen-by-huma?ctx_page=2&from=search&ctx_q=huma&ctx_type=photos&ctx_sort=relevance

 

Un bulgăre de humă crăpat ȋn amurg
Stă la pândă ascuns în două mâini divine
Așteaptă avânt
Să cadă în vânt.
Tremură temător în briza polară
Peste câmpuri să treacă în mers,
Așterne grăbit
Prin lume pornit.
Transparent la vedere din prima
Topindu-se când s-așterne la sol
Îmbracă pământul
Să schimbe veșmântul.
Scârțâie pașii prin liniștea moartă
Urme lăsând celor ce vor veni
In urmă
Din umbră.
Schimbă ‘ntr-o noapte decorul banal
Intr-un peisaj de vis, ales magistral
Din văzduh
Cu năduf.

Monolog II 


Sursa foto: https://500px.com/photo/133950691

Tu ai iubit?
Ufff, și încă în ce hal!
Cu sufletul aproape închistat de fluturi
şi răsuflarea întretăiată de jind
ca și când viața mi-ar fi fost o zi;
o zi în care singurul păcat retrăit în purgatoriu
ar fi fost iubirea.
Daa, am iubit și încă iubesc. Și mult!
Nuu, te intrebam dacă ai pe cineva
care să-ți răstoarne lumea
doar prin simplul fapt că există.
Aaa, da… Sunt căsătorită…
Deci ți-ai găsit sufletul pereche
care trasează spațiul liber
al liniei punctate de tine;
știe cum să te dezarmeze,
ce și cum îți trebuie. Minte?!
Nu, nu cred.  Și dacă mă minte
o face al naibii de bine,
nu simt nimic.
Nu, mă gândeam dacă ești la vârsta
la care iubirea e rațională.
Cum așa?!  Niciodată iubirea nu a fost rațională!
În acel joc de culise, sufletul deține supremația
făcând legea după bunul plac,
își injectează supradoze de fericire
și, abia atunci când ajunge să sufere,
când îl ating cuvinte ce plâng și ascund dor,
predă ștafeta.
Cât dor?!
Mult! Cât să înconjoare pământul la pas,
atât dor că până și Jules Verne
s-ar simți mic copil.
Nu ne înțelegem…. Cuvintele!  Cât dor?!
A, scuze…
Acum nu mai dor,
Mi-am permis luxul de a fi indiferentă.

Desenul lui 


Aproape c-am simțit cum mă atingi
În valuri de fiori m-ai îmbrăcat;
Mi-ai pus pe buze un parfum de tu
Și-n suflet alți fiori ai ferecat.

Trasează-ți linia vieții pe-a mea piele
Cu mângâieri timide și răzlețe 
Și gândul priponit printre himere
Lasă-ți-l liber să mă dezeneze.

O foaie şi-un cărbune îți sunt destul 
Când nici nu cauți,  tu nici nu ceri
Nu te grăbi,  te rog!  Ia-mă încet, 
Începe-mă de azi, de nicăieri.